TEORIA MORENIANĂ A PERSONALITĂȚII ÎN CONTEXTUL PSIHOLOGIEI UMANISTE

Abstract
This document outlines the main editing instructions and recommendations to be followed by authors submitting papers for publication in Symposium volume. The abstract should have 200-250 words and will be presented as a single paragraph. The maximum number of key words allowed is 5. Italic 10 TNR. The paper will be written in English by the senior participants. Students will write the paper in Romanian, but the Abstract and the key words will be written in English.

1. INTRODUCTION/THEORETHICAL FRAMEWORK

Complexitatea semantică a conceptului de personalitate determină dificultatea de a încadra noţiunea într-o definiţie strictă, unanim acceptată de către specialişti. Încercările de a răspunde la întrebarea Ce este personalitatea umană? stârnesc aprinse pasiuni şi controverse printre cercetători şi în prezent. Diacronic au existat două abordări majore ale conceptului de personalitate:
 abordarea sistemică, după care personalitatea este un sistem bio-psiho-social, cu organizare dinamică şi finalitate adaptativă şi
 abordarea funcţionalistă, prin care se subliniază rolul său în diferite teorii, fără a o defini într-un mod anume.
Analizând teoria moreniană a rolurilor observăm că personalitatea este abordată într-un mod unitar, atât din perspectivă sistemică, cât şi funcţionalistă. Abordarea sistemică – reiese din consideraţiile că personalitatea şi modul de a fi reprezintă produsul unei bipolarităţi evolutive, constituită dintr-un sistem de roluri reale şi un sistem de roluri imaginare, ambele unite în universul nediferenţiat al matricii de identitate. Abordarea funcţionalistă – transpare din structura şi caracteristicile personalităţii, ce pot fi definite ca tip de interacţiune între lumea reală şi lumea imaginară a individului. În continuare vom detalia mai mult conceptele de bază ale acestei viziuni despre om.

2. OBJECTIVE AND HYPOTHESES

2.1. OBJECTIV
Objective 1 al cercetării fundamentale constă în analiza relațiilor dintre teoria moreniană a rolurilor și perspectiva umanistă asupra personalității.
Objective 2 al acestei cercetări fundamentale constă în analiza relațiilor dintre teoria moreniană a rolurilor și teoria personalității elaborată de Maslow.

2.2. HYPOTHESES
Hypothesis 1 Presupunem că există o legătură între conceptele de bază ale teoriei personalității elaborată de Jacob Levi Moreno și principiile psihologiei umaniste.
Hypothesis 2 Presupunem că există o legătură între conceptele de bază ale teoriei personalității elaborată de Jacob Levi Moreno și teoria factorilor motivaționali elaborată de A. Maslow.

3. METHOD

Metoda de cercetare este cea teoretică, fundamentală.
.

4. RESULTS

Perspectiva umanistă asupra personalităţii interpretează omul ca „fiinţă înzestrată cu libertate, potenţial creator, autoconştiinţă, în stare să joace un rol în aşa fel încât să nu poată fi redus la un automatism sociologic” (Petroman, 2003, p.). Acest deziderat se poate realiza doar când sunt întrunite condiţiile favorabile dezvoltării persoanei, expuse de către Carl Rogers (apud Petroman, 2003, p.): „tratarea ei cu respect, încredere, simpatie, consideraţie necondiţionată, empatie acurată, congruenţă în relaţiile interpersonale”.
De remarcat utilizarea sintagmei rol în interpretarea şi explicarea personalităţii: dacă umaniştii iau în considerare numai rolurile reale, de tip sociologic, Moreno (1985, apud Vulcu, 2004) extinde tipurile rolurilor, considerând personalitatea ca fiind produsul unei bipolarităţi evolutive, constituită dintr-un sistem de roluri reale şi un sistem de roluri imaginare, ambele unite în universul nediferenţiat al universului psihosomatic al matricii de identitate.
Pentru Moreno, structura şi particularităţile de personalitate sunt dependente de controlul situaţiei de a trăi simultan în lumea realităţii şi în cea a fanteziei, de capacitatea de a trece de la una la alta (Moreno, 1985, apud Vulcu, 2004). Această trecere este mediată de factorul spontaneitate, dezvăluită individului prin percepţia intimă de a-şi simţi vie disponibilitatea în mobilizarea propriilor energii intelectuale, afective, fizice, în vederea stabilirii unui raport adecvat (ce ţine cont atât de exigenţele intrapsihice, cât şi de cele ambientale) cu realitatea “inventând” răspunsuri adaptate la situaţie (Vulcu, 2004).
Teoria psihodramatică postulează că dezvoltarea creativităţii potenţiale a individului este catalizată de factorul spontaneitate, în actul concret spontaneitatea şi creativitatea fiind intim legate. „Dacă lipseşte starea de spontaneitate, creativitatea rămâne inertă, ascunsă, într-o entitate potenţială” (sursa: www.psihodramaclasica.ro). Însă, dacă umaniştii au o viziune optimistă asupra naturii umane şi consideră că toţi oamenii îşi pot împlini potenţialul creativ, psihodramatiştii sunt de părere că toată această spontaneitate şi, implicit, creativitate, este prezentă difuz la nou-născut şi apare doar ocazional la majoritatea persoanelor adulte.
Inclusiv modalităţile de activare a creativităţii diferă: umaniştii plasează exogen factorul declanşator (relaţii interpersonale), în timp ce psihodramatiştii îl situează mai degrabă endogen: „prin experienţele adecvate de “încălzire” a vitalităţii sale, a energiei psihice şi fizice” (sursa: www.psihodramaclasica.ro), ceea ce ar asigura o conectare în permanenţă la starea de spontaneitate.
De asemenea, psihologia umanistă consideră că omul:
– este şi trebuie să fie o fiinţă reală, capabil de dezvoltarea unor aspiraţii şi dorinţe, convins de potenţialul său, deoarece omul nu este în niciun caz o fiinţă dominată sau blocată de instincte;
– este dotat cu capacităţile de a opta, de a crea, de a se autorealiza şi autoactualiza, în pofida unor stimuli externi care acţionează asupra sa;
– este şi se impune să rămână o valoare prin faptul că este capabil să se adapteze, să se automodeleze constructiv şi activ pentru a deveni prin el însuşi în raport cu grupurile sociale şi societatea în care trăieşte.
Analizând tezele expuse anterior de către Asociaţia Americană pentru o Psihologie Umanistă în anul 1961 (apud Petroman, 2003), putem afirma că modelul psihologic morenian, teoretizat începând cu anul 1934, a fost un precursor al acestei orientări, considerate ca cea de a treia revoluţie în psihologie. Nu putem să nu remarcăm elementele comune celor două abordări psihologice:
 independenţa omului faţă de libido, înţeles ca un cumul de instincte;
 creativitatea este forţa propulsivă a progresului uman,
 principalul instrument terapeutic este denumit tele (pozitiv) de către Moreno şi simpatie (ce forţă de atracţie pozitivă) sau empatie de către umanişti, care generează congruenţa în relaţiile interpersonale.
„Tele se constituie drept cea mai simplă unitate de sentiment, transmisă de la un individ la altul. El este expresia tendinţei naturale a fiinţei umane de a se pune în relaţie emoţională cu altele. Calitatea emoţiilor care există în această legătură invizibilă dă caracteristica atracţiei sau respingerii într-o gradualitate diferită, de la maxim spre minim, până la indiferenţă (ce exprimă absenţa de tele). O relaţie de atracţie presupune un tele pozitiv, iar una de respingere – unul negativ. Termenul tele cuprinde ceea ce se exprimă în mod obişnuit prin cuvinte diverse: empatie reciprocă, comunicare emoţională în dublu sens, sensibilitate faţă de o persoană care trăieşte emoţii variate, căldură afectivă, punte afectivă” (sursa: www.psihodramaclasica.ro).
Printre finalităţile psihologiei umaniste se numără şi preocuparea faţă de problemele importante ale poziţiei omului în lume, inclusiv înţelegere şi conflict, (Maslow), precum şi devenirea acesteia ca o soluţie la problemele umane ale timpului nostru: cum să trăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare între oamenii acestei lumi (Buhler). Dar, dacă umaniştii nu au precizat în ce constă succesul unei persoane, Moreno prezintă o viziune absolut originală despre ce înseamnă o viaţă plină şi satisfăcătoare. Aceasta presupune, nici mai mult nici mai puţin, decât posibilitatea ca fiecare să joace rolul lui Dumnezeu, să-şi pună în evidenţă propriile forţe creative în sinteza denumită adevăr psihodramatic şi poetic, rezultat din interpretarea subiectivă, voită şi conştientă a adevărului istoric.
Metodologia psihoterapeutică de orientare umanistă impune ca terapeutul să se abţină de la interpretări pripite sau evaluări părtinitoare şi să sprijine clientul în procesul de conştientizare a propriilor resurse, deci în autocunoaştere şi autoapreciere. Pornind de la definiţia psihodramei ca o metodă de psihoterapie care explorează prin acţiune problemele individului, în care „individul se întîlneşte cu resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele şi visele sale pe care le explorează într-un cadru securizant” (sursa: www.psihodramaclasica.ro), observăm că ambele metode au scopuri similare.
Pe baza acestor considerente opinăm că prima ipoteză se confirmă.
În ce priveşte dinamica personalităţii, Maslow afirmă că înţelegerea personalităţii umane porneşte de la conceptul de identitate experienţială. Într-un fel, putem considera că şi teoria moreniană a personalităţii plasează în centrul acesteia identitatea generată de experienţă, deoarece rolul, așa cum este conceptualizat de Boria (1997, apud Răducan, 2008, p.115) reprezintă„ unitatea experienţială care face perceptibilă, observabilă şi modificabilă relaţia şi situaţia interpersonal”.
Pentru Moreno (1964, apud Răducan, 2008, p.115-119), rolul este o unitate de experienţă preexistentă Sinelui, care are nevoie de o perioadă îndelungată pentru structurarea rolurilor care vor ajunge să formeze matricea de identitate a individului și consideră că fiecare individ îşi structurează personalitatea pe baza a trei tipuri de roluri:
a) Rolurile fiziologice sau psihosomatice, structurate pe baza complementarităţii structurilor programate interne (ansamblul de nevoi proprii fiecărui individ şi rol, de ex. nevoia de alimente, stimuli termici, cinetici, tactili, sonori) şi externe (ansamblul elementelor furnizate copilului de către mediul ambiant, în condiţii determinate, pentru satisfacerea nevoilor copilului). Rezultanta interacţiunii dintre cele două tipuri de structuri genetice programate este o urmă mnezică din care apar (proto)rolurile psihosomatice. Abia după ce copilul îşi poate reprezenta mental obiectele şi persoanele ca realităţi externe şi poate avea o percepţie a relaţiei cu acestea, se poate vorbi despre existenţa unui rol. Pornind de la trăirea fuzională a copilului cu mama sa, până la întâlnirea a două individualităţi distincte ce se plăsmuiesc una pe cealaltă într-o alternanţă de fuziune şi de individualizare, se crează o nouă dimensiune psihologică. Este vorba despre matricea de identitate globală, mai întâi nediferenţiată şi apoi diferenţiată, în care emerg rolurile psihosomatice, prin trecerea treptată a copilului de la nediferenţiat la diferenţiat. Cronologic, matricea de identitate sau primul univers cuprinde perioada de viaţă intrauterină şi se extinde până la trei ani.
Configuraţia integrală a acestor (proto)roluri (rolul celui care ingerează, rolul celui care defechează şi rolul celui care micţionează) produce atât Sinele psihosomatic, cât şi nucleul Eului, care nu mai poate fi modificat direct. În timp ce Sinele reprezintă senzaţia de a exista, Eul apare ca şi conştiinţă de sine cu principala manifestare – reflexia. Sinele reprezintă, în concepţia lui Moreno, punctul de coagulare a subiectivităţii şi oferă senzaţia de bunăstare sau pe cea de insecuritate în lume. Eul are o dublă sarcină: de a integra informaţiile provenite de la nucleul Eului şi pe cele provenite de la structura socială. De acum înainte, Eul poate interveni asupra nucleului său prin mecanisme de apărare, cu scopul de a evita confuzia şi invadarea de către anxietate. În această perioadă de timp Eul actor, caracterizat prin foamea de acţiune şi absorbţia integrală a copilului în act, este în plină construcţie şi consolidare. De asemenea, copilul trăieşte într-o stare de spontaneitate pură, deoarece fiecare experinţă este inedită şi fiecare răspuns este creativ, nefiind elaborat anterior.
b) Rolurile psihodramatice se pot constitui numai cu condiţia perceperii relaţiei, când copilul reuşeşte să distingă experienţele imaginare de cele reale şi se face trecerea în cel de-al doilea univers. Percepţia relaţiei este elementul esenţial pe baza căruia se vor construi treptat rolurile psihodramatice şi cele psihosociale. Treptat, începe divizarea universului în fenomene reale şi fenomene fictive şi astfel apare o lume socială şi una de fantezie (Moreno, 1964, apud Răducan, 2008), specifice copilului care a depăşit vârsta de trei ani. În cadrul personalităţii, se formează şi se organizează un sistem care acţionează spre fantezie (Moreno, 1964, apud Răducan, 2008). Acesta generează apariţia unui sistem de roluri care leagă copilul de persoane, obiecte şi scopuri pe care şi le imaginează în afara sa. Rolurile psihodramatice – ca forme de joc de rol ce pun în relaţie persoana cu persoane, obiecte şi scopuri imaginate – îşi au originea în reprezentările mentale ale copilului şi pot fi transformate de acesta în acţiune (Boria, 1997, apud Răducan, 2008).
Rolurile psihodramatice ca şi constructe mentale (ca de exemplu, rolurile de spiriduş, de magician, de prinţesă sau alte roluri fantastice corespunzătoare unor exigenţe predominant intrapsihice) se vor grupa într-un fel de Sine psihodramatic. Paralel cu dezvoltarea Eului actor, îşi face apariţia şi participantul interior care observă şi înregistrează pas cu pas evenimentele în care este implicat Eul actor. Acest observator intern îşi asumă acest rol specific în raport cu cel al subiectului agent, prin guvernarea funcţiilor perceptive şi de discriminare, făcând persoana martoră a ei înşişi în lume (Boria, 1997, apud Răducan, 2008), va însoţi permanent Eul actor, fiind o parte componentă a Eului şi se numeşte Eu observator.
c) Rolurile sociale reprezintă forme de joc de rol ce pun în relaţie copilul cu persoane, obiecte şi scopuri aflate într-un context exterior lui (Moreno, 1964, apud Răducan, 2008). „Rolurile sociale văzute ca fenomene reale îşi au originea în lumea reală, obiectivă şi pot fi reprezentate şi activate. Tranziţia de la primul la al doilea univers aduce o totală schimbare a sociodinamicii în universul copilului prin trecerea de la diadă (mamă-copil) la o relaţie triunghiulară (mamă-copil-tată) şi apoi la o relaţie circulară (copil-părinţi, copil-alţi copii, copil-alţi adulţi)” (Moreno, 1964, apud Răducan, 2008, p.117). Pe măsura evoluţiei sale, copilul va reuşi să relaţioneze simultan cu diferite persoane care vor reprezenta contraroluri şi să experimenteze diferite tipuri de relaţii din care se va naşte sistemul de roluri sociale şi Sinele social.
Odată cu intrarea în adolescenţă, cu evoluţia gândirii şi a capacităţii de relaţionare şi cu maturitatea fizică (capacitatea de reproducere), cu maturitatea psihologică (capacitatea de a se elibera de dependenţa psihologică faţă de părinţi, căutarea independenţei şi autosuficienţa; identificarea propriului Eu independent de figurile genitoriale interiorizate – părinţii) şi cu maturitatea socială (capacitatea de a se menţine socioeconomic), rolurile sociale vor căpăta un aspect colectiv (axiologic) alături de cel individual.
„Aspectul colectiv şi, în acelaşi timp, axiologic al unui rolul social (rolul de tată, de mamă, de prieten, de angajat sau alte forme derivate din mulţimea şi specificul grupurilor sociale în care este angrenat individul) este forma ce poate fi citită şi împărtăşită de toţi membrii unui grup specific. Această formă este o rezultantă a suprapunerii modurilor de expresie aparţinând unei culturi specifice peste conţinuturilor individuale ale acelui rol social. Rădăcinile rolurilor axiologice se află în contrarolurile axiologice, sociale, psihodramatice şi psihosociale întâlnite de fiinţa umană pe tot parcursul existenţei ei” (Moreno, 1964, apud Răducan, 2008, p.118).
Pornind de la capacitatea de a vedea şi de a spune ceva despre sine, adică de la separarea dintre Eul actor şi Eul observator – martorul schimbării în raport cu subiectul agent – se structurează în câmpul experienţial o nouă dimensiune, cea verticală. La nivelul maxim al dimensiunii verticale se află Eul observator ideal definit prin capacitatea de a evalua, de a judeca, puterea de a se orienta, înţelegerea logicii existenţiale complexe corespondente întrebărilor asupra sensului vieţii şi al morţii.
Atât Sinele psihosomatic (fiziologic), cât şi Sinele psihodramatic alături de Sinele social sunt părţi ale acelui Sine global ce va fi integrat de-a lungul anilor. „Legături operative şi de contact se vor dezvolta treptat între grupările de rol fiziologic, psihologic şi social până când vom putea identifica un întreg: acesta este ceea ce denumim Eul” (Moreno, 1964, apud Răducan, 2008, p.118).
Sintetizând, putem afirma că structura genetică programată internă interacţionează cu structura genetică programată externă, rezultând o urmă mnezică din care apar (proto)rolurile psihosomatice care, alături de nucleul Eului, emerg în matricea de identitate globală nediferenţiată pe care se grefează rolurile psihodramatice şi apoi cele sociale, în final transformând-o în matricea de identitate globală diferenţiată, care include Sinele global (Sinele psihosomatic, Sinele psihodramatic şi Sinele social) şi Eul.
După cum teoretiza Moreno, odată cu maturizarea individului şi, implicit cu structurarea rolurilor psihodramatice şi sociale, din matricea originară de identitate se formează succesiv matricea familială, apoi cea socială şi, în sfârşit, cea transpersonală, formată din roluri valorice. Toate aceste achiziţii presupun interacţiunile rolurilor cu contrarolurile întâlnite de-a lungul vieţii individului, mediate de factorul spontaneitate-creativitate, deci experienţă generatoare de identitate.
Considerăm că în teoria moreniană a personalităţii, factorul dinamizator al dezvoltării şi mobilităţii personalităţii este constituit de dialectica fuziune – individualizare – alteritate. Moreno consideră că fiinţa umană, începând cu primele zile de viaţă, este dominată de satisfacerea a două nevoi contrare: cea de fuziune şi cea de individualizare.
Nevoia de fuziune este prin definiţie pierdere şi cufundare a două persoane într-o entitate, în timp ce individuarea se referă la diferenţierea acestora, în cadrul entităţii. Moreno (1964, apud Răducan, 2008) consideră că înainte de a se naşte şi imediat după aceea copilul trăieşte într-un univers nediferenţiat – denumit matrice de identitate – în care nu poate trasa graniţe între nevoile interne şi realitatea externă şi nu poate face faţă singur propriilor necesităţi. De aceea, noul-născut are nevoie de funcţiile nutritive şi de susţinere oferite de persoanele care se ocupă cu dragoste de el (Boria, 1997, apud Răducan, 2008). Aceste funcţii sunt cele care oferă individului senzaţia de bunăstare în lume ori care generează senzaţia de insecuritate, funcţii care, totodată, coagulează subiectivitatea până în punctul denumit de Moreno ca Sine.
În procesul evoluţiei copilului născut din punct de vedere fiziologic, dar nu şi psihologic ce caracterizează primele luni de viaţă, fuzionalitatea reprezintă doar o etapă temporară, deoarece se iveşte treptat nevoia de separare şi individuare, important factor motor, generator de plăcere, dar şi de anxietate. Reţeaua invizibilă de percepţii empatice între mamă şi copil, ce împânzeşte matricea de identitate nediferenţiată, va fi penetrată, treptat, de percepţii diferite. Acestea se structurează pe măsură ce copilul se focalizează pe unul dintre cei doi poli ai acţiunii: el însuşi sau mama sa, având ca rezultat delimitarea şi abstragerea acestuia din context. Practic, percepţiile generate de cele două existenţe separate conduc la formarea matricii de identitate diferenţiată, moment în care, pe fondul unei simbioze optime, se cristalizează nevoia de a se recunoaşte pe sine, de a se diferenţia de ambient, de trăi individual, dar cu ajutorul ambientului.
Nevoia de fuziune care orientează o persoană spre o altă fiinţă, până la identificarea, confundarea cu aceasta şi la pierderea propriilor limite, alături de nevoia de individualizare care separă persoana de o alta, în scopul afirmării propriei unicităţi, nu dispar odată cu trecerea la al doilea univers. De fapt, rămân toată viaţa forţe dinamice şi acţionale, care mobilizează persoana în stabilirea şi evoluţia relaţiilor interpersonale.
Alternanţa armonioasă sau imperfectă a rolurilor capabile să satisfacă aceste duble nevoi determină echilibrul sau disconfortul unei persoane (Boria, 2005). Echilibrul conduce la apariţia unei nevoi fundamentale noi, care satisface nevoia persoanei de a căuta pe un altul decât pe sine: nevoia de alteritate. Aceasta se maifestă de fiecare dată când se ajunge într-o situaţie nouă, la percepţia siguranţei (sau relativei siguranţe) de a fi parte din tot şi de a fi entitate autonomă: numai o astfel de percepţie pare, de fapt, capabilă să deschidă poarta de acces a universului noului, necunoscutului, a tărâmului non-experienţei sau a experienţei neavute încă, în funcţie de diversele denumiri care i-au fost date de psihologi, filosofi şi poeţi acestui altul decât sine (de Leonardis, 1994, apud Boria, 1997).
Prin nevoia de alteritate se poate înţelege o nevoie de creştere şi schimbare în altceva, izvorâtă dintr-o curiozitate a descoperirii, din dorinţa de nou, de comunicare şi relaţie, care generează căutare activă şi autonomă a celuilat, doar pentru plăcerea descoperirii noului şi necunoscutului.
Dezechilibrul satisfacerii celor două nevoi dialectice generează frustrarea uneia dintre ele, ceea ce determină ca persoana să caute active reducerea acestei tensiuni disconfortante şi să rămână cantonată doar la acest nivel.
La fel ca şi Moreno, Maslow consideră că principalii factori de dinamică ai personalităţii sunt cei motivaţionali. În viziunea lui Maslow, o trebuinţă reprezintă o stare de tensiune legată de o necesitate, orientată către o categorie de obiecte. Ca şi în explicaţia moreniană a dinamicii personalităţii, individual este impulsionat în a căuta o stare de echilibru. Maslow opinează că structura şi funcţionarea acestor stări de necesitate sunt responsabile de dezvoltarea personalităţii.
Dacă Moreno consideră că apariţia nevoilor de fuziune, individuare şi alteritate se realizează pe o axă temporală, în concepţia lui Maslow, trebuinţele ca structuri dinamice ale personalităţii, sunt organizate şi ierarhizate într-o structură piramidală cu cinci niveluri, denumită piramida trebuinţelor. Aceste trebuinţe sunt: fiziologice, de siguranţă, de afiliere, de stimă şi de autoactualizare.
Atât Moreno, cât şi Maslow, considerând că apariţia unei trebuinţe se realizează gradual, formulează, desigur, cu alte cuvinte, principiul emergenţei şi opinează că o nevoie nu apare ca motivaţie decât dacă cea „anterioară” a fost satisfăcută, în teoria moreniană se aplică doar în aczul nevoii de alteritate.
De asemenea, atât Moreno cât şi Maslow sunt de părere că satisfacerea nevoilor prin comportamente specifice reduce tensiunea organismului şi echilibrează forţele, ceea ce generează trăiri afective pozitive (principiul homeostaziei). În teoria moreniană este vorba despre asumarea şi jucarea unor roluri gratificante (satisfăcătoare) din punctul de vedere al fuzionării, individuării, respectiv alterităţii. Din perspectiva lui Maslow, comportamentele de satisfacere, chiar dacă nu sunt precizate exact, credem că sunt diferite.
Cei doi specialişti sunt de acord şi în ce priveşte problematica nesatisfacerii nevoilor, caz în care se menţine starea de tensiune, uneori cu consecinţe grave asupra dezvoltării personalităţii.
Pe lângă principiile asemănătoare de mai sus, Maslow (apud Răducan, 2008, p.71) formulează o serie de alte principii care guvernează funcţionarea piramidală a acestor trebuinţe:
– „cu cât este mai mult şi continuu satisfăcută o trebuinţă, cu atât ea este mai puţin generatoare de tensiune;
– doar satisfacerea trebuinţei superioare de autorealizare prin comportamente specifice (receptare şi producere de valori morale, intelectuale, artistice, ştiinţifice etc.) nu este însoţită de scăderea tensiunii, ci de creşterea ei;
– nevoia de autoactualizare şi de împlinire Eului este trebuinţa fundamentală a omului, care conduce la comportamente de satisfacere a acesteia, cu valoare de dezvoltare a personalităţii”.
Trebuinţele fiziologice – situate la nivelul bazal al ierarhiei, cuprind nevoile biologice de foame, sete, somn sau sexuale. Absolut necesare supravieţuirii şi dezvoltării normale, comune oamenilor şi animalelor, aceste nevoi sunt puternic încărcate energetic, doar satisfacerea acestora ducând la descărcarea tensiunii.
Trebuinţa de siguranţă – plasată pe al doilea nivel al piramidei, înseamnă pentru individ crearea sentimentului de securitate sau de siguranţă. Acesta poate fi dobândit prin transformarea necunoscutului în cunoscut (familiaritatea situaţiilor, evenimentelor, obiectelor etc. generând siguranţă), dar mai ales prin satisfacerea tendinţei umane accentuate de a face predictibilă existenţa. Poate fi vorba de asigurarea stabilităţii fizice, emoţionale, organizaţionale, de crearea sentimentului de control asupra situaţiilor etc.
Trebuinţa de afiliere – aflată la nivelul următor, aceasta este forţa care impulsionează comportamentul de relaţionare, crează apartenenţa individului la un grup, motivează iniţierea şi receptarea relaţiilor de prietenei şi a celor intime. Satisfacerea deficitară a acestei trebuinţe, în viziunea lui Maslow, constituie sursa unor grave tulburări de personalitate. Dar, considerăm noi, chiar tulburările de personalitate împietează asupra satisfacerii acestei nevoi.
Trebuinţa de stimă – poate fi predominantă doar când persoana umană a devenit partener social al unei relaţii. Satisfacerea nevoii de stimă şi respect mobilizează persoana în realizarea comportamentelor performanţiale în anumite domenii, pe baza abilităţilor şi a rezultatelor obţinute.
Trebuinţa de autoactualizare – denumită şi trebuinţă de autorealizare, această metamotivaţie se referă la impulsul de creştere, de dezvoltare şi împlinire a potenţialităţilor native, transformându-se într-o adevărată atitudine, centrată pe creşterea personală.
În afara acestor nevoi, Maslow (apud Petroman, 2003) consideră că mai există şi metanevoile Sinelui care motivează experienţa de vârf. Trebuinţa supremă a fiinţei umane este reprezentată de năzuinţa spre autorealizare şi autoactualizare, ceea ce incumbă creaţia.
Analizând trebuinţele de mai sus, am fi tentaţi să considerăm că nevoia de fuziune ar putea fi echivalată cu trebuinţa de afiliere, însă este mai mult decât atât sau, oricum, la o intensitate mult mai mare, în timp ce conceptele de individualizare şi alteritate nu îşi găsesc un corespondent în piramida nevoilor lui Maslow.
Pe baza acestor considerente opinăm că a doua ipoteză se confirmă.

5. CONCLUSIONS

Ambele modele introduc ca element important în descrierea personalităţii potenţialul creator sau creativitatea. Este important de menţionat faptul că ambele teorii oferă creativităţii un rol determinant în depăşirea comportamentului social stereotip şi previzibil, care transformă individul în ceea ce numesc psihodramatiştii scheme cristalizate, iar umaniştii automatism sociologic.
De asemenea, opinăm că modelul psihologic morenian, teoretizat începând cu anul 1934, a fost un precursor al orientării umaniste, considerate ca cea de a treia revoluţie în psihologie prin conceptele comune celor două abordări psihologice: independenţa omului faţă de instinct, creativitatea ca forţă propulsivă a progresului uman, principalul instrument terapeutic este afectivitatea, care generează congruenţa în relaţiile interpersonale.
O importantă similitudine între psihodramă şi psihologia umanistă constă în faptul că sunt utilizate ca metode de lucru autoobservaţia şi autoevaluarea, după cum teoretizează Moreno şi Allport. Cum psihodrama intervine în mod esenţial asupra relaţiilor şi „produce o restructurare a modurilor disfuncţionale de „a fi” în raport cu ceilalţi” (sursa: www.psihodramaclasica.ro), constatăm că ambele metode terapeutice au aceeaşi finalitate relaţională. Chiar mai mult decât atât, ambele orientări urmăresc ca persoana să devină o fiinţă autonomă şi spontană.
Atât Moreno, cât și Maslow consideră că principalii factori de dinamică ai personalităţii sunt cei motivaţionali.. Geneza unei trebuinţe/ nevoi se realizează gradual, după ce cea „anterioară” a fost satisfăcută. Satisfacerea nevoilor prin comportamente specifice reduce tensiunea organismului şi echilibrează forţele, ceea ce generează trăiri afective pozitive (principiul homeostaziei). Cei doi specialişti sunt de acord şi în ce priveşte problematica nesatisfacerii nevoilor, caz în care se menţine starea de tensiune, uneori cu consecinţe grave asupra dezvoltării personalităţii.
Ca orice cercetare, și cea de față are limitele ei. În primul rând au fost analizate conceptele teoretizate de cei doi specialiști, fără a ține cont de contextual social și istoric în care au fost formulate. Nu putem ști nici dacă Maslow era la curent cu conceptele formulate de Moreno în 1934 sau dacă și-a elaborat propria teorie fără a cunoaște cadrul conceptual morenian. Având în vedere că între cele două modele e o diferență de aproape 20 de ani și cel doilea război mondial, nu putem decât să presupunem că mediul social în care au fost concepute teoriile a suferit acele modificări care au generat trebuințele/ nevoile descrise de cei doi specialiști. Poate că după cel de-al doilea război mondial paleta trebuințelor umane s-a diversificat mai mult decât era pe vremea când Moreno vorbea de fuziune, individuare și alteritate. În plus, Jacob Levi Moreno era prin excelență un practician, care a lucrat cu oameni aflați în suferință, iar cele trei nevoi identificate de el au stat la baza relațiilor disfuncționale pe care se centrează psihodrama.
Această cercetare are meritul de a pune în relație două teorii ale personalității în care locul central este ocupat de motivație și creativitate, respectiv două modele de intervenție terapeutică în care instrumentul central îl reprezintă relația interpersonală terapeut-client, bazată pe afectivitate pozitivă și pe stimularea autoobservației și autoevaluării. Considerăm că acestea rămân principii de bază și în practica terapeutică contemporană în spațiul cultural românesc, chiar dacă era tehnologică și-a pus semnificativ amprenta asupra formării și dinamicii personalității clienților care apelează la serviciile terapeutice. Centrarea excesivă pe cariera profesională, relaționarea socială intens mediată de tehnologie nu au făcut altceva decât să genereze relații interpersonale superficiale, sărace din punct de vedere emoțional, ca și o relație intrapsihică nesatisfăcătoare. Accentul pus de societate în mod excesiv pe cogniții și consum au dus la formarea unor stereotipuri comportamentale ale oamenilor, care și-au pierdut spontaneitatea, autonomia și contactul cu emoționalitatea. Chiar dacă terapeutul contemporan nu este un magician care să aducă fericirea clienților săi, prin relația terapeutică poate deschide ușile spre starea de bine a acestora, spre ieșirea din alienare și singurătate.

REFERENCES

Boria, G. (1997). Lo psicodramma classico. Milano, Italia: Editura FrancoAngeli,
Boria, G. (2005). Psicoterapia Psicodramatica, Sviluppi del modello moreniano nel lavoro terapeutico con gruppi di adulti. Milano, Italia: Editura FrancoAngeli;
Petroman, P. (2003) Afirmarea psihologiei – Direcţii şi orientări în cadrul psihologiei explicite. Timişoara, Editura Eurostampa;
Răducan, R. 2008 Introducere în teoriile personalităţii, Timişoara, Editura Solness;
Vulcu, R. (2004). Concepte de bază ale psihodramei, Note de curs nepublicate, Asociația Română de Psihodramă Clasică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *