Interesant e că nu în contextul psihoterapiei am întâlnit “damaged people”, adică oamenii deteriorați.

Niciodată n-am considerat suferința, tristețea, nevoia de sprijin, dificultatea de a lua decizii, anxietatea, nesiguranța, furia, frustrarea ca pe niște deteriorări. Le-am văzut totdeauna ca pe niște oportunități de a începe schimbarea modurilor disfuncționale de a fi și schimbarea personalității pentru a atinge starea subiectivă de a-i fi bine în lume, cu sine și cu ceilalți.

Pentru mine deteriorarea oamenilor înseamnă altceva… Un om deteriorat e lipsit de empatie, căldură umană, atașament sau respect pentru alte ființe umane. E un om rece afectiv, inert, indiferent, lipsit de compasiune. E un om egocentrist, pentru care propriile interese sunt cele care primează exclusiv. Nu agresivitatea lui mă sperie, pentru că nu se manifestă agresiv, ci printr-un comportament excesiv de calculat. Și manipulator! Îi folosește fără niciun fel de scrupule pe cei din jur. Asta nu înseamnă că nu poate face acte de ajutorare a altora. Dar le face doar pentru a-i îndatora și a obține la schimb ceea ce dorește de la ei. De fapt, nu-i pasă de ceilalți decât în măsura în care poate obține un beneficiu, nu neapărat material! Un om deteriorat seamănă cu un sociopat, dar nu ajunge la nivelul lui.
E un surviver prin definiție!

De ce nu i-am întâlnit vreodată la terapie? Pentru că nu doresc să se schimbe! Și pentru că i-am întâlnit în profesii în care sunt figuri de autoritate . Și astfel, never ever, nu scapă controlul situației! Nu riscă să lase deoparte masca socială pentru a se vedea golul din spatele ei… Așa că, da, deteriorarea este un gol al umanității, un minus în sertarul “umanism”, o extragere a generozității și altruismului.
Pentru voi cum arată “damaged people”?

Foto: www.emilysquotes.com