CINE ESTE COPILUL?

Dincolo de definițiile din dicționar, copilul este un pui de om, care vine pe lume cu o zestre genetică și a cărui evoluție este decisiv influențată de mediul social, de educație și apoi autoeducație. Uneori copilul este privit ca un nefericită consecinţă a jocului erotic al părinţilor, alteori este văzut ca un rezultat al satisfacerii nevoilor sexuale ale mamei sau ale tatălui său. Câteodată el reprezintă îndeplinirea datoriei sociale a familiei sau modul în care se poate simţi împlinită o femeie (şi mai rar un bărbat). Alteori poate constitui un mijloc eficient de şantaj emoţional adresat unuia dintre părinţii săi biologici, un vis al maternităţii (sau paternităţii) împlinit, dar şi un efect al sexualităţii impulsive, necontrolate care victimizează mama.

Diversitatea personalităţii normale sau patologice părinţilor biologici şi a condiţiilor economice, sociale şi psihologice de apariţie a nou-născutului condiţionează imaginea lui în ochii părinţilor săi biologici. Această imagine generează valorizarea şi modul de raportare la acesta, nu numai din perspectiva părinţilor naturali, ci şi din perspectiva mediului social în care acesta aparţine. Deşi trăim într-o societate democrată, valorizarea socială a copiilor este diferită şi poate căpăta nuanţe de la maximă satisfacţie (legată de urmaşii unor persoane deosebit de influente în societate) până la milă (copii născuţi în familii defavorizate economic şi social), repulsie (de exemplu, copii cu diferite innfirmități/ dizabilități) sau chiar frică (de exemplu, copii bolnavi de SIDA).

CE ESTE ABUZUL EMOŢIONAL LA COPII

 Până nu demult conceptul de abuz emoțional asupra copiilor nici nu exista… De-a lungul istoriei copilăria era privită doar ca o etapă de tranziție dinspre apariția unui viitor bărbat sau a unei viitoare femei către momentul în care acesta/ aceasta își putea îndeplini cu succes rolul de adult în societățile respective. Adică, scopul copilăriei consta în pregătirea puiului de om pentru a fi cât mai aproape de stereotipul de sex și gen adecvat clasei sociale din care făcea parte.

Într-un fel era mai simplu: de exemplu, dacă te nășteai de sex bărbătesc în Sparta și nu prezentai semne vizibile de handicapuri fizice, atunci părinții te creșteau într-un mod spartan. Știai de mic că scopul vieții tale este războiul și că datoria ta de onoare era să lupți și să mori pentru Sparta și gloria ei… Nimeni nu punea la îndoială acest fapt! Nimeni nu se gândea că tu ai putea avea alte dorințe și emoții/ sentimente în afara celor prescrise de societatea spartană! Și, chiar dacă s-ar fi gândit, oricum nu conta prea mult, pentru că băiatul spartan avea o destinație clară în viață, de la care nu se putea abate!

Și, totuși, ce s-a schimbat de atunci? Pentru că și în prezent societatea urmărește un model educativ și conformarea la normele acestuia. În mod cert s-au schimbat metodele prin care este modelată personalitatea copiilor, ca și rolul acestuia în cadrul familiei și al mediilor sociale de apartenență. A apărut în timp și ideea de drepturi ale copilului, nu numai de obligații. Aceste drepturi au fost reglementate de Convenția asupra Drepturilor Copilului adoptată de către Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, prin care se stabilesc drepturile și principiile dezvoltării normale a unui copil.

În acest moment specialiştii consideră abuzul emoţional un rău tratament, având ca rezultate tulburări ale creşterii şi dezvoltării psihologice. Implică vorbe, acţiuni şi indiferenţă. Abuzatorii resping, ignoră, depreciază, domină şi critică victimele. Această formă de abuz se suprapune, de cele mai multe ori, cu abuzul fizic. Este considerat un patern de comportament care poate interfera în mod serios cu dezvoltarea optimă a copilului, afectează dezvoltarea emoţională şi a sentimentului valorii de sine. Este cel mai frecvent şi poate cel mai distructiv dintre toate, în ciuda faptului că este cel mai puţin înţeles.

EXEMPLE DE ABUZ EMOŢIONAL

Indicatorii unui abuz emoţional nu sunt uşor de depistat, deoarece urmele acestuia se află în interiorul copilului, în sufletul şi mintea acestuia. Pentru identificarea şi confirmarea lui este necesar să se observe interacţiunea abuzator – copil în variate şi repetate ocazii, mai ales că potenţialul abuzator poate fi aproape orice adult implicat într-o relaţie cu un copil (părinţii, profesorii, pastorii, asistenţii sociali, vecinii, avocaţii sau judecătorii pot fi capabili de rău tratament emoţional). Ofensatorul suspectat poate fi în locuinţa copilului, la locul de îngrijire a acestuia sau oriunde în comunitate. Însă, există o serie de acţiuni comune ale adultului abuziv:

• Abuzul verbal include cererile excesive, agresive sau nerezonabile în ce priveşte performanţele copilului, care plasează aşteptările din partea lui deasupra capacităţilor sale;
• Atacurile verbale reflectate în criticism constant, depreciere, insultare, respingere, tachinare, blamarea sau umilirea copilului în public, descrierea negativă a copilului, afirmarea deschisă că copilul este rău, că nu îl place sau că îl urăşte;
• Penalizarea pentru un comportament normal, pozitiv (mişcare, explorare, manipularea obiectelor);
• Descurajarea oferirii de îngrijire şi a ataşamentului copilului,
• Penalizarea când demonstrează semne pozitive ale stimei de sine,
• Penalizarea pentru folosirea îndemânării de a relaţiona interpersonal necesare pentru o performanţă adecvată în şcoală şi grupul de covârstnici,
• Expunerea frecventă la violenţa familială,
• Lipsa dorinţei sau a abilităţii de a asigura copilului afecţiune şi stimulare în cursul îngrijirii zilnice,
• Renunţarea la confort ca o măsură de disciplinare, fiind emoţional rece sau nesuportiv.

INDICI AI ABUZULUI EMOȚIONAL

Desigur, abuzul emoţional nu are acelaşi efect asupra tuturor copiilor abuzaţi. Reacţia şi structurarea personalităţii copilului care creşte într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toţi indivizii, din cauza fenomenului de rezilienţă a copilului care-i face pe unii dintre ei, câţiva mai puternici, mai norocoşi, să facă faţă forţei distructive a violenţei emoționale asupra dezvoltării noilor generaţii. Specialiştii au identificat o serie de indici care pot evidenţia prezenţa abuzului:

• Comportament imatur sau prea matur pentru vârsta copilului,
• Schimbări dramatice ale comportamentului: întreruperea activităţii, căutarea compulsivă a atenţiei şi afecţiunii;
• Lipsă de cooperare, asociată uneori cu cerinţe exagerate;
• Enurezis sau pierderea controlului defecaţiei, după ce copilul dobândeşte aceste deprinderi;
• Comportament distructiv sau antisocial, poate manifesta o agresivitate crescută, un comportament autodistructiv sau cruzime faţă de alţii;
• Relaţionarea săracă cu covârstnicii,
• Lipsa confesării de sine, frici neobişnuite pentru vârsta copilului (teama de a merge acasă, de a fi lăsat singur, de obiecte specifice);
• Inabilitatea de a reacţiona emoţional sau de a crea o legătură afectivă cu alţii,
• Copilul se loveşte, muşcă sau îşi suge degetul,
• Suferă de insomnie, tulburări de vorbire,
• Restrânge activitatea de joc sau experimentarea,
• Demonstrează compulsii, obsesii, fobii şi ieşiri isterice;
• Este ruşinos, pasiv, face afirmaţii negative despre el însuşi.

 CE SE POATE FACE?

1. Arată-i căldură și iubire într-un mod pe care copilul îl poate înțelege: oferă-i timp, îmbrățișări, cuvinte afectuoase, mici cadouri sau fă mici servicii pentru el.
2. Ascultă care sunt sentimentele, nevoile şi dorințele copilului.
3. Rezumă punctul de vedere al copilului – arată că l-ai ascultat, înţeles și valorizat.
4. Exprimă-ţi asertiv sentimentele şi trebuințele, fără agresivitate și fără a le ignora pe ale copilului.
5. Invită-l pe copil să analizeze situaţia problematică împreună cu tine. Notează ideile de soluționare fără a le evalua. Apoi hotărâţi împreună ideile care vă plac şi care nu vă plac, ca şi felul în care le veţi pune în practică.

Copiilor le vine mult mai uşor să înţeleagă şi să le pese de punctul de vedere al adultului după ce acesta a demonstrat că îi pasă sincer de sentimentele lor şi că le acceptă.