Speranța este definită ca un sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei situații sau acțiuni. Interesant este că termenul nu apare în dicționarele de psihologie, cu toate că, după părerea mea, speranța este mai mult decât un sentiment. Putem spune că speranța mai degrabă o atitudine față de viață, atitudine care include o latură afectivă și o latură cognitivă. Atitudinea reprezintă poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia în care se află şi determină modul în care va răspunde şi va acţiona o persoană într-o situaţie sau alta. Voi vorbi în continuare despre cele două elemente care alcătuiesc speranța ca atitudine, deci ca o parte semnificativă a personalității.
Ca sentiment, speranța este o trăire pozitivă care liniștește anxietatea și mobilizează eficient persoana în fața provocărilor vieții. Se spune că speranța moare ultima, dar nu pentru toți. Pentru pesimiști speranța moare foarte devreme, ceea ce demotivează persoana în a depune eforturile necesare îmbunătățirii situației. Astfel, profețiile pesimiștilor li se autoîmplinesc, pentru că rareori putem avea o viață mai bună, mai frumoasă și mai satisfăcătoare dacă nu facem concret și noi ceva…
De ce este atât de importantă speranța în viața unui om? Nu numai pentru că cine nu speră disperă, că și pentru că speranța mobilizează oamenii în atingerea scopurilor propuse. Se poate afirma că în speranță este inclusă și o latură cognitivă. Este vorba de conceptul de autoeficacitate, element esențial în autoreglarea comportamentului. Constructul de autoeficacitate descrie convingerile indivizilor cu privire la capacitatea lor de a îndeplini cu succes sarcini specifice. Un nivel ridicat al autoeficacității conduce la decizii optime de a se implica în anumite activități, la alocarea de timp și de resurse necesare îndeplinirii sarcinii, adică la performanță, mai ales în domeniul profesional.
În viața personală speranța, sau lipsa speranței, se manifestă în absolut toate deciziile pe care le poate lua un om, pentru că este strâns legată de așteptări. De exemplu, un om care are speranțe mari legate de partenerul de cuplu va avea și așteptări mari de la el sau ea. Dacă o femeie speră ca partenerul să îi aducă fericire atunci va aștepta de la el să aibe și să-i arate toate sentimentele, atitudinile și comportamentele care crede că o vor face fericită. Nu totdeauna așteptările mari de la partener sunt benefice pentru relația de cuplu, pentru că nu totdeauna pot fi împlinite. În absența speranței, femeia, de exemplu, dacă vede obiectiv că partenerul nu îi îndeplinește așteptările, poate întrerupe relația. Dar speranța o face să insiste mai mult, să aibe răbdare, să îi confere circumstanțe atenuante ș.a.m.d., adică o face să continue relația nesatisfăcătoare.
Dacă mă gândesc bine, speranța este un liant social aproape la fel de necesar ca și atașamentul. Dacă atașamentul este o formă de legătură afectivă , cu scopul de obținere și păstrare a siguranței, atunci putem considera speranța ca o forță de atracție interpersonală sau grupală, cu scopul de satisfacere a nevoilor care stau la baza stabilirii relației sociale. Deci, suntem atrași de o persoană sau un grup inclusiv pentru că nutrim speranța că ne pot hrăni trebuințele pe care nu ni le putem astâmpăra singuri…
Miercuri, 28 februarie 2018, între orele 20.30 – 22.00, împreună cu Iulia Sîrbu Herbil, moderatorul emisiunii „De la Suflet, la Suflet” a postului Sud – Vest TV, voi vorbi despre cum ne putem recupera speranța dacă o pierdem, care sunt pașii prin care ne putem crește speranța în fiecare zi și cum să ne păstrăm speranța în fața provocărilor.