Până la pandemie oamenii se plângeau că nu mai au timp pentru relații, pentru iubire, că sunt scufundați în muncă și în ecranele telefoanelor. Se plângeau că sunt blocați în virtual, în check-in-uri prin locuri exotice, că au erodat contacrul cu realitatea obiectivă, că fiecare trăiește în propria bulă de imagine a vieții, simțind invidie față de bulele altora și încercând să-i depășească pe ceilalți prin fericirea afișată.
Până la pandemie ne plângeam că nu avem timp să fim fericiți pentru că eram într-o continuă fugă după o fericire mai mare și mai vizibilă decât a altora…
Acum, însă, avem timp!
Am avea timp și pentru iubire și pentru relații și pentru a ne hrăni “sănătos” intelectul, mintea, spiritul sau trupul și, cu toate acestea, tot nu suntem fericiți, tot ne plângem pentru că suferim în izolare, în control social și în frica de suferință și de moarte…
Și atunci poate că nu timpul ar fi problema, ci deciziile legate de cum îl putem folosi…
Poate că pierderea libertăților individuale e mai dureroasă decât pierderea timpului, poate că frica de sărăcie e mai mare decât frica de boală, poate că virtualul nu are cum să înlocuiască conexiunea din realitate, poate că o îmbrățișare adevărată contează mai mult decât like-urile de pe facebook/ instagram/ tik-toc…
Poate că acum ne vom asuma umanitatea și o vom trăi la maxim după!
Poate vom înțelege cu toții ceea ce ne face fericiți și nu ne vom mai împiedica în satisfacțiile efemere și nu vom mai încerca să părem altfel decât suntem…
Poate da, poate nu…